Macbettul lui Ionesco nu este o simplă întoarcere pe dos parodistică a capodoperei shakespeariene, ci o radiografie și o deconspirare a unei vieți publice abrutizate, apropiate de absurd. Piesa prezintă, cu umor necruțător, viața publică animată și împinsă în haos de o ostilitate constant stimulată. Macbettul ionescian vorbește în același timp și despre absurdul conspirației. El se adresează cu o acuitate surprinzătoare spectatorului de azi. „Macbeth-ul lui Shakespeare este un monstru, în același timp și o marionetă, desigur, iar Lady Macbeth e și ea un monstru. Macbett-ul meu nu este un monstru. E doar la fel de laș, ticălos și avid de putere ca Duncan, Banco, Glamiss sau Candor. Este un om obișnuit.” – spune Ionesco despre piesa sa acidă care pune în scenă goliciunea intelectuală și morală a omului. Ne atrage atenția că politicul, încă din anii Războiului Rece, este invadat de personaje de duzină meschine, lipsite de idei, care se agață de putere cu unghii însângerate și care nu văd mai departe de logica obtuză a înfângerii și nimicirii adversarului politic. Șansa ivită în anii ’30 – aceea ca paiațe pătrunse de mania puterii care fac politică sub vraja băilor de sânge să fie aduse la putere prin alegeri libere – nu este un lucru al trecutului, ci o tentație mereu prezentă pe care e mai bine s-o înfruntăm decât să continuăm să repetăm ororile, pătrunși de iluzia de a ne considera luminați.
András Visky