Având la bază poezia lui János Pilinszky, acest spectacol aduce în prim-plan dezrădăcinarea spirituală și intelectuală a omului contemporan, tensiunea eternă intrinsecă frumuseții și inevitabila prăbușire a creației, precum și deznădejdea terifiantă a epocii noastre. Principiile fundamentale ale poeziei elegiace a lui Pilinszky, precum singurătatea, asumarea propriei existențe, înstrăinarea omului, sfârșitul și resemnarea, autoanaliza și căutarea de sine, izbăvirea, speranța și îndurarea, dar, mai presus de toate, trăirile religioase viscerale ale rătăcirii și ale întoarcerii, susțin arcul dramatic al spectacolului. Nu există o narațiune sau o poveste propriu-zisă, ci mai degrabă o explorare a emoțiilor pe care omul contemporan le adăpostește, în mod conștient sau inconștient, în sufletul său. Creatorii spectacolului au urmărit să aducă laolaltă toate formele de artă complementare, acordând o atenție deosebită relațiilor organice și influențelor reciproce dintre muzică, arte vizuale și mișcare.
În spectacol sunt rostite fragmente din poeziile lui Pilinszky János Tilos csillagon (Pe o stea interzisă), Apokrif (Apocrif), Kánikula (Caniculă), Jelenések VIII. 7. (Apocalipsa VIII. 7.), Azt hiszem (Cred), A mélypont ünnepélye (Ceremonia punctului cel mai de jos), Sztavrogin elköszön (Stavroghin își ia rămas-bun) și Sztavrogin visszatér (Stavroghin se întoarce), precum și din alte scrieri ale autorului.