Personajele din Cântăreața cheală vorbesc și spun lucruri banale. Dar nu am scris piesa ca să critic banalitatea cuvintelor lor: nu, nicidecum. Ceea ce spuneau ei nu mi se părea banal, ci, dimpotrivă, șocant și extraordinar. Așa s-a născut o comedie, deși sentimentul inițial nu a fost cel al unei comedii. Pe acest punct de plecare au fost grefate mai multe lucruri: senzația de ciudățenie a lumii, limbajul vorbit de oameni, care pentru mine devenise străin, conceptele golite de conținut, gesturile lipsite de semnificație, parodia teatrului, critica clișeelor de limbaj. Mi-am spus că, pornind de la cele mai simple elemente, de la aritmetică, de la abecedarul aritmeticii, dacă pot să-i spun așa, s-ar putea scrie o piesă. A împinge burlescul până la extrem. (…) Trecerea de la burlesc la tragedie trebuie făcută în așa fel încât publicul să n-o observe. Personajele piesei n-au nimic să-și spună, și totuși nu încetează să trăncănească despre asta.
Eugène Ionesco